Povestea aceasta se petrece, ca toate poveștile, într-o țară. O țară căreia nu îi știm numele. Poate că nu e o țară, poate e doar un oraș sau un sat. Poate povestea se petrece chiar aici și noi încă nu știm acest lucru. Dar vom vedea pe măsură ce îi vom cunoaște pe supereroii noștri.
Am spus supereroi? Vai, nu trebuia să vă spun acest lucru! Trebuia să fie o surpriză, dar, dacă tot am făcut-o, acum vă dezvălui un secret. Supereroii există. Eu i-am întâlnit de câteva ori. E drept, nu m-am întâlnit cu Superman, cu Thor, Hulk sau Iron Man. Ei sunt foarte ocupați cu filmările.
Dar să revenim la povestea noastră.
Într-o țară căreia nu îi știm numele, viața curgea liniștit, deși timpul parcă stătea pe loc. Așa cum e în toate basmele care încep cu ”a fost odată ca niciodată”. Soarele răsărea de la Răsărit și apunea la Apus. Oamenii își vedeau de viața lor fără să-i tulbure nimic. Nu erau foarte prietenoși, nu prea vorbeau unii cu alții. Garduri mari înconjurau casele lor, care semănau astfel cu niște mici cetăți. Oamenii mergeau ca printr-un labirint de piatră dimineața și seara, când plecau sau veneau de la muncă. Ar părea groaznic, dar oamenii erau mulțumiți cu viața lor cu care se obișnuiseră.
Totuși, țara aceasta era pândită de pericole pe care oamenii nici nu le bănuiau. Într-o dimineață, din adâncul pământului sau din înaltul cerului, a răzbătut un sunet ciudat. La început încet, ca o șoaptă, apoi din ce în ce mai tare. Oamenii, uimiți, s-au oprit din mersul lor sau au ieșit din case privind în toate părțile. Nu știau de unde vine sunetul acesta care se rotea ca un vârtej în jurul lor, din ce în ce mai tare, și, în cele din urmă, îi împietrea. Și sunetul mergea mai departe. Când nu s-a mai auzit nimic, toată țara era împietrită. Oamenii, ca niște statui vii, încercau să se miște, dar trupurile de piatră îi opreau. Era liniște. O liniște din care mai răzbătea din când în când foșnetul unei frunze sau lătratul unui câine…
Dar, uite! O poartă se deschide larg, aproape trântită, și în grabă iese un copil cu ghiozdanul în spate și cu o carte sub braț, mușcând dintr-un sandviș în timp ce căuta înfrigurat ceva în buzunarele mari ale pantalonilor.
– Un sunet, un cântec ca din altă lume, pe care nu l-am mai auzit până acum… apoi toți oamenii s-au transformat în pietre și sunetul se auzea tot mai departe, răspunde Max ciulindu-și urechile, să se convingă că sunetul nu revine.
Matei a rămas pe gânduri, și deodată a înțeles. Sunetul despre care vorbea Max era vrăjit. Iar el nu a fost vrăjit pentru că nu l-a auzit.
A, să nu credeți că Matei nu a auzit sunetul pentru că asculta muzica preferată la căști cu volum maxim, cum ni se întâmplă uneori nouă pe stradă. Matei nu a auzit niciodată. În lumea lui era liniște. Când era mic, și-ar fi dorit să fie asemeni celorlalți oameni, să audă glasul mamei, să asculte muzica, să audă cântecul păsărilor și zgomotul orașului, dar acum și-a dat seama că tocmai lipsa auzului l-a salvat. Da, dar oare mai sunt oameni care au rezistat vrăjii? Sau este el singurul om neîmpietrit într-o lume de piatră? Ce să facă?
Atâtea gânduri se îngrămădeau în mintea lui, încât amețise. Făcu cu grijă câțiva pași și se rezemă de un copac din preajmă.
Deodată, Max ciulește urechile și privește spre o creangă care se mișcă. Matei ridică privirea și vede că toate frunzele se mișcau agitate, deși nu era nicio adiere. Îmbrățișă copacul, parcă vrând să îl liniștească, și simte ceva ciudat în palme, ca o vibrație. Imediat a înțeles că este sufletul copacului.
– De ce îți este frică? întrebă Matei.
– Vraja Dragonului din Ținutul Întunecat al Norilor fără Ploi a cuprins oamenii, a răspuns copacul. Este drept, oamenii uneori uită de noi sau ne rănesc. E foarte neplăcut! Dar nu toți oamenii sunt răi. Ieri ne bucuram de copiii care alergau în jurul nostru, de îndrăgostiții care își făceau jurăminte și de bătrânii care ne binecuvântau umbra. Iar acum… mă îngrijorează că Dragonul nu se va opri aici. Îmi este teamă că va împietri tot ce este viu. Vraja trebuie dezlegată, Matei! Tu poți vorbi cu animalele și plantele, tu asculți și înțelegi semnele naturii, tu vezi lucruri pe alții nu le văd. Mergi în Ținutul Întunecat al Norilor fără Ploi și salvează-ne!
– Hai, Matei, nu mai sta pe gânduri! Hai să pornim la drum! zice Max hotărât, învârtindu-se nerăbdător în jurul băiatului, dând din coadă.
– Stai puțin, Max!, îl liniștește Matei. Nu este o treabă ușoară. În toate poveștile, când pornești la așa un drum, trebuie să fii pregătit. Cercetează tu pe aici, adulmecă, poate mai afli ceva. Eu mă duc la bibliotecă, să văd ce informații găsesc despre Dragon și despre Ținutul Întunecat al Norilor fără Ploi.
Matei a ajuns la bibliotecă. Aici niciodată nu era multă lume, dar acum nu era nimeni. Totuși, a pășit cu grijă, cu respect față de toate cărțile și toată înțelepciunea care era adunată în ele. S-a dus direct spre raftul unde văzuse o carte veche, groasă, cu o copertă aurită, de care fusese atras întotdeauna, dar despre care bibliotecara îi spusese că nu este pentru vârsta lui.
Fără să stea pe gânduri, a luat cartea. O deschide hotărât, dar … nimic. Paginile cărții erau goale. Dezamăgit, mai aruncă o privire în jur. Văzu cărțile cu poveștile din care îi citea bunicul lui, mișcându-și mâinile, făcându-l să vadă cuvintele pe care nu le putea auzi. A înțeles că Ținutul Întunecat al Norilor fără Ploi este Tărâmul Celălalt din basmele cu Greuceanu și Prâslea cel Voinic. Atunci i s-a făcut frică și s-a ghemuit cu cartea nescrisă în brațe. Oare va reuși el să rupă vraja, să înfrunte dragonul și să îi salveze pe oameni? Deodată, toate cărțile din rafturi s-au transformat în păsări care dădeau din aripi așa cum dădea bunicul său din mâini, spunându-i să nu mai stea pe gânduri și să plece.
A ieșit din bibliotecă alergând. La capătul scărilor îl aștepta Max. Cu nasul în vânt, a luat-o înainte, privind din când în când în urmă, să se convingă că Matei reușește să țină pasul cu el.
– Ai aflat ceva despre dragon în cartea asta? întreabă Max din mers, curios.
– Nu știu, paginile sunt goale. Poate e scrisă într-un cod, într-un limbaj pe care nu îl înțeleg încă, de asta nu văd nimic. Dar știu sigur că trebuie să fac asta, spuse Matei hotărât. Oamenii nu pot rămâne de piatră!
– Hai mai repede, să nu pierd urma! Vântul mi-a spus că dragonul a ajuns deja în ținutul lui și acum doarme. E obosit și, de obicei doarme buștean trei zile și trei nopți.
– Da, Max, tu ai patru picioare, alergi mai ușor. Eu am doar două picioare. Dacă aș avea aripi…
Nici nu termină de gândit asta, și din zbor, apărută de nicăieri, o pasăre s-a oprit lângă Matei:
– Urcă, Matei, pe spatele meu, și te duc până în Ținutul Întunecat al Norilor fără Ploi, la porțile castelului dragonului.
– Tu ești adevărată, ești Ghionoaia care l-a ajutat pe Prăslea cel Voinic sau ești o hologramă? întrebă Matei întinzând mâna spre picioarele uriașe ale păsării.
– Ai văzut prea multe filme, zise râzând pasărea. Hai, că nu avem timp de pierdut!
Începe să se cațăre Matei pe spinarea uriașă a păsării. Max, ascuns după un copac, a scos capul cu urechile lăsate. Nici nu îndrăznea să respire. Pasărea își zbârlise deja penele, gata să îl prindă în gheare.
– Stai, eu nu plec fără Max. Este prietenul meu! zise Matei sărind drept în fața păsării ca să îl apere pe Max.
– Max?! Nici măcar nu e bun de mâncat! E mic, plin de păr și de purici…
– Da, dar are un miros foarte fin! și aude ceea ce noi nu auzim! Hai, e mic, nici nu îl simți!
– Off, copiii ăștia! Hai, că ne grăbim, dar spune-i să nu latre cumva, să nu îl trezim pe dragon!
A urcat Matei pe spinarea păsării, ținând bine cartea în brațe. În urma lui s-a cățărat Max, cuibărindu-se printre pene, lipit de Matei, iar pasărea s-a ridicat ușor, cu un fâlfâit de aripi, rotindu-se deasupra pământului și țâșnind dintr-o dată în sus, de parcă ar fi fost într-un roller-coaster.
De acolo, de sus, totul părea așa de frumos! Printre norii albi și pufoși, parcă de spumă, se vedeau pete verzi de pădure, fire încâlcite de drumuri, șiruri de case colorate. După un timp, o amețeală ușoară i-a cuprins pe călătorii noștri și au adormit legănați de aripile uriașe.
O zguduitură i-a trezit pe amândoi. Pasărea noastră aterizase chiar la porțile palatului dragonului, înfingându-și ghearele tari în norii întunecați care au scârțâit îngrozitor. Max a ciulit urechile:
– Doarme! Îl aud cum sforăie de dârdâie norii, zice el cu un mârâit scurt.
– Da, are probleme cu respirația de când scotea flăcări pe nări, răspunse pasărea. Hai, coborâți, că eu am treabă, și mi-e cam foame, spune ea, întorcând capul și uitându-se lung la Max în timp ce dădea nerăbdătoare din gheare. Apoi, văzând cățelul tremurând, a izbucnit în râs:
– Hai că am glumit! Au trecut secole de când mă hrănesc cu energie solară! Nu vă aștept, vă descurcați voi să vă întoarceți, a zis ea dând din aripi și îndepărtându-se ușor. Și țineți minte, locul acesta nu … și nu se mai auzi nimic din ce spusese pasărea.
Matei îl urmă pe Max care o luase repede înainte, adulmecând și ciulind urechile. S-au apropiat de o ușă imensă care s-a deschis încet, chiar când au ajuns în fața ei. Dragonul dormea cu capul pe un nor, sforăind.
– În povești, zmeii și balaurii sunt omorâți. În filme, Batman și Superman se luptă și înving dușmnii, fiecare cu ce superputeri are. Eu nu am superputeri, iar dragonul meu doarme și… Și în acel moment, dragonul se ridică direct în picioare, adulmecând.
– E cineva aici? Te-am simțit că ești aici! Ce vrei? Cine ești?
Eroii noștri, cât ai clipi, s-au ascuns într-un nor, de nu se vedea nici măcar vârful nasului lui Max. Dragonul s-a mai învârtit, s-a răsucit, și în cele din urmă, oftând din adâncul plămânilor săi, a zis:
– Nu e nimeni… hmm, ”cine ești?” În curând nici eu nu voi mai ști cine sunt… și o lacrimă se prelinse pe obrazul dragonului.
Lacrima a căzut chiar pe norul în care se ascundeau Matei și Max, iar norul a dispărut ca prin minune. Cei doi nici nu mai respirau. Au rămas neclintiți, sperând să nu fie văzuți. Dar degeaba! Privirea de foc a dragonului a fulgerat spre ei, însoțită de un tunet care a spintecat cerul. Max, lovit de lumină și de zgomot, și-a acoperit ochii și urechile cu lăbuțele, dar Matei nici nu a tresărit. Ochii lui mari încercau să pătrundă dincolo de tunete și fulgere, căutau ochii dragonului care cu câteva clipe înainte plângea. Nedumerit, fără să-l piardă din ochi pe Matei, dragonul și-a pus mâinile în șold, apoi și-a scărpinat solzii de pe ceafă, de pe frunte, și-a dres vocea și răgușit, a întins mâna spre băiat încercând să spună ceva nedeslușit.
Firesc, Matei a întins și el o mână, apoi pe cealaltă, și cu palmele ca o inimă a cuprins mâna aspră a dragonului:
– De ce ești supărat? l-a întrebat el privindu-l în ochi. Uimit, dragonul nici nu știa ce să răspundă
– De ce ești supărat pe oamenii din țara mea? a continuat Matei. Toți oamenii suferă acum și văd că nici tu nu ești fericit. Ce ai vrut să le spui și nu te-au înțeles?
– Oamenii nu vor să înțeleagă că trebuie să trăiască împreună. Ei vor să fie singuri. Și-au constuit ziduri în jurul caselor ca să fie mai singuri, zise în sfârșit dragonul.
– Dar cântecul tău vrăjit i-a făcut de piatră, zice Matei.
– Așa spun poveștile, Matei! Nu a fost nicio vrajă, niciun cântec vrăjit. A fost răcnetul singurătății, al durerii mele când îi vedeam la fel de singuri ca și mine. Ei nu știu ce rău este să fii singur! Ei erau deja împietriți. Ei au devenit, fără să-și dea seama, asemeni zidurilor de piatră din jurul lor.
– Și tu ești înconjurat de ziduri. Toți norii ăștia întunecați sunt zidul tău. Tu știi ce greu am ajuns aici, la tine?
– De ce ai făcut asta? Ești nebun? Știi că am puterea să transform în piatră tot ce e viu și să fac să dispară tot ce se vede? Și totuși, voi veniți aici!? Ce superputeri ai?
– Da, la asta m-am gândit și eu! a zis Matei. Nu am nicio superputere. Nici măcar mască nu am ca Batman sau mantie ca Superman! a râs chinuindu-se să-și ia zborul asemeni eroului de pe Krypton. Am doar această carte cu paginile goale!
– Lasă comicsurile, că de Marvel și DC am auzit și eu, zise dragonul, printre hotote de râs. Uite, pentru că ai bătut atâta drum până la mine și pentru că știi să mă asculți, deși tu nu auzi, îți dau ție puterea de a dărâma zidurile și de a topi piatra. Sunt sigur că vei ști ce să faci cu puterea asta. Te vei numi Silent Savior!
Max, auzind asta, a înălțat capul și s-a apropiat dând din coadă. S-a ridicat în două labe, cu un lătrat scurt, bucuros.
– Și eu?, zise Max cu ochii mari și cu urechile ciulite. Aud bine, văd bine, sunt mai iute ca o săgeată, dar cu toate acestea, nimeni nu mă ia în serios. Și pisicile râd de mine, că sunt mic și pufos. Vreau să fiu mare și fioros, așa ca tine!
– Da, zice dragonul pe gânduri. Bine, tu, dacă te vei rostogoli de trei ori, te vei transforma în dragon. Te vei numi DragoMax! Ești mulțumit?
Hai, rostogolește-te și plecați acasă, că aveți treabă! Până nu mă răzgândesc…, zise dragonul, prefăcându-se amenințător.
S-a rostogolit Max, și dintr-odată, corpul i s-a alungit, i s-a acoperit de solzi, i-au crescut aripi mari din care a început să dea bucuros, nerăbdător să zboare. Matei, adică Silent Savior, s-a urcat repede în spinarea lui.
– Să nu uiți cartea, Silent Savior! Să nu o deschizi până nu termini ce ai început! îi strigă dragonul îndepărtându-se, mișcându-și alene corpul greu, fredonând o melodie dintr-un film din tinerețea lui.
– “I’ll be back”, strigă Silent Savior din înaltul cerului de unde se auzea, din ce în ce mai slab, râsul dragonului.
– Sigur, “The Terminator”! Ce filme!!!
Au ajuns Silent Savior și DragoMax pe pământ.
Ca să-și verifice puterile, Silent Savior a făcut întâi zidurile caselor să dispară cu o singură mișcare a mâinii, ca și cum ar fi tras draperiile de la fereastră. Dintr-o dată, lumea a părut mai mare. Apoi, încet, a făcut să se înmoaie piatra care încleștase oamenii.
Uimiți, aceștia se trezeau pe rând ca dintr-un vis. Ca niciodată până atunci, erau bucuroși că vedeau alți oameni, își zâmbeau și se îmbrățișau fericiți, chiar dacă nu se cunoșteau.
DragoMax s-a rostogolit de trei ori și a devenit iar Max, cățelul mic și pufos. Silent Savior a dus cartea înapoi la bibliotecă, dar nu înainte de a o deschide. De data asta, paginile nu mai erau goale. Cu litere mari, aurite, ca în cărțile vechi, dar și cu desene ca în comicsuri, era scrisă o întreagă poveste: Legenda lui Silent Savior. Zâmbind, a privit în jur, fericit. În sfârșit, oamenii erau liberi!
Așa se încheie prima poveste a lui Silent Savior. Dar să vedem ce se va întâmpla mai târziu, pentru că povestea continuă.