Într-o dimineață, s-a trezit Matei când soarele îl lovea în pleoape. S-a uitat cu ochii întredeschiși la ceas și, în timp ce se pregătea să tragă draperiile ca să mai doarmă puțin, a văzut mare agitație pe străzi. Oamenii grăbiți cu ochii în telefoane, fără să vadă nimic în jur, mergeau în aceeași direcție, parcă vrăjiți. Matei a simțit că se întâmplă ceva ciudat. Atent, s-a îndreptat spre ușă. Ușa se zguduia, aproape să sară din balamale. S-a deschis brusc și s-a trezit cu Max rostogolindu-se în mijlocul camerei:
– Ce e cu tine, Max? întreabă Matei, abia abținându-se să nu râdă, în timp ce cățelul își aranja blănița ciufulită de la căzătură.
– Râzi, Matei, râzi, dar dacă mă rostogoleam de trei ori…
– Știu, deveneai dragon și nu-ți mai păsa de cârlionții care îți intră acum în ochi! Mai bine spune ce se întâmplă afară? Încotro se îndreaptă oamenii ăștia?
– Au primit un mesaj pe rețele, pe IG, pe What’s, pe Tik-Tok și nu mai știu pe unde. E viral! Tu nu ai primit? Matei ia telefonul și își verifică mesajele.
– Da, am primit și eu, dar e mesaj vocal, zice el lăsând telefonul deoparte. Despre ce este vorba?
– Undeva, într-un oraș nu departe de aici, un grup de cercetători a descoperit o formulă prin care oamenii vor avea acces la toate informațiile din univers. Toți merg acolo! Mergem și noi? întreabă Max cu ochii țintă la Matei, dând nerăbdător din coadă.
– Da, e ciudat! Mă gândesc că…
– Hai, nu mai sta pe gânduri, hai! insistă Max trăgându-l pe Matei de pijamalele cu steluțe și cosmonauți.
Au ieșit eroii noștri afară, printre oamenii care treceau pe lângă ei fără să îi observe. Parcă ar fi fost invizibili! Max a început să adulmece în aer, neliniștit, și a pornit, hotărât, în direcția în care se îndreptau toți. Matei l-a urmat, atent la tot ce este în jur.
După ce au mers o bucată bună de drum, au văzut cum brusc oamenii din fața lor dispăreau, pe rând, parcă îi înghițea văzduhul. Max s-a oprit mârâind. Matei a mai făcut un pas și s-a lovit de un zid invizibil care l-a trântit la pământ. A pus palmele pe iarba udă, parcă ascultându-i inima. O vibrație puternică, ca un vârtej care te atrage și te înghite îi stăbătu mâinile. S-a ridicat speriat:
– E un portal care duce în alt univers! Iar noi, Max, nu avem accces. Probabil cheia este conexiunea făcută prin acel mesaj vocal. Dar dacă tu te-ai rostogoli de trei ori…
– M-aș transforma în DragoMax! Da, dragonii au puterea de a călători în lumi diferite, răspunse Max rostogolindu-se. Cât ai clipi, ghemul de blană s-a transformat iar într-un dragon uriaș, plin de solzi, cu ochii de foc și cu o coadă lungă pe care o trântea nerăbdător de pământ:
– Vai, ce dor mi-a fost să fiu iar dragon! Hai, urcă, Silent Savior!
A urcat Silent Savior pe spinarea lui DragoMax ținându-se bine de solzi în timp ce dragonul își întinse aripile. Dar abia s-a înălțat DragoMax, că începu să intre în derivă, să se rotească și, oricât de repede ar fi dat din aripi, să piardă altitudine. Ca să evite dezastrul, ateriză de urgență pe burtă, săpând un șanț adânc în urma lui.
– Nu e bine, zice DragoMax. Mergem la Dragonul din Ținutul Întunecat al Norilor fără Ploi să vedem ce s-a întâmplat cu puterile mele?
– Mergem, oricum i-am promis dragonului că revin. Hai, DragoMaaaax!
Nici nu termină de vorbit Silent Savior, că eroii noștri erau deja în Ținutul Întunecat. Brusc, săgețide flăcări au început să îi lovească în dreapta și în stânga. Doar îndemânarea lui DragoMax a făcut să se oprească în siguranță pe un nor colțuros.
– Aaa, voi erați? Nu mai văd așa de bine, dar văd că sunteți foarte hotătâți, zise dragonul cu aripile întinse. Vă așteptam!!!
– Daa, am văzut, răspunse Silent Savior râzând, coborând de pe spinarea lui DragoMax. Era cât pe ce să nu mai ajungem! Avem nevoie de ajutorul tău. Și începe să-i povestească ce se întâmplă pe pământ.
– Știu, știu… zise dragonul dând din cap. Așa sunt oamenii. Vor să știe, vor să înțeleagă tainele universului, vor să cunoască tot, dar uită că a cunoaște cu adevărat înseamnă a iubi. Oamenii au dispărut în alt univers, Silent Savior, unde dragonii nu pot ajunge. Noi călătorim între lumi, nu între universuri. Dar te pot ajuta să ajungi tu, spune el cu o sclipire în ochi, care dintr-odată s-a transformat într-o săgeată de lumină ce l-a lovit pe DragoMax, făcându-l să dispară într-un nor de lumină orbitor!
Când Silent Savior a deschis ochii, a văzut în fața lui un cal alb ca neaua purtând în mijlocul frunții un corn lung, subțire și spiralat, alb împletit cu negru.
– Max, ești un Unicorn! Știam eu că există unicorni!
– Sigur că există, dar nu toată lumea îi poate vedea. Îi pot vedea doar cei care știu să vadă dincolo de ce se vede, care știu să asculte cu inima. El te poate duce în celălalt univers, pentru că Unicornii pot deveni invizibili, se ascund privirilor celor care nu cred în ei, zise dragonul întorcându-se către unicorn:
– Ce nume să-ți dau eu ție? se frământa dragonul frecându-și fruntea cu ghearele. MagiMax! zise el deodată.
– MagiMax, când Silent Savior nu mai are de salvat omenirea, lovești pământul de trei ori cu copita și redevii Max.
Unicornul MagiMax și-a ridicat cornul în aer, și-a fluturat coama albă din care zburau stele colorate, a dat din cap bucuros, apoi a îngenunchiat în fața lui Silent Savior:
– Hai, urcă, mai avem de scris o poveste! Ține-te bine, vom zbura ca vântul și ca gândul deasupra curcubeului!
A urcat Silent Savior în spatele lui MagiMax, s-a prins de gâtul lui și nici nu a apucat să își ia rămas bun de la dragon, că s-au și ridicat în înaltul cerului lăsând în urmă o ploaie de stele, ca o cometă care se joacă printre nori.
Stelele care atingeau pământul se transformau în flori care se înălțau spre cer ca puful de păpădie, se lăsau purtate de vânt, se adunau ca într-un joc de copii apoi se împrăștiau în aer parcă râzând.
– E magic, MagiMax! spuse Silent Savior privind în jos, spre pământ. Păcat că oamenii nu pot vedea acest lucru…
O zguduitură puternică l-a făcut pe Silent Savior să închidă ochii și să strângă coama lui MagiMax în pumni, ca să nu cadă. O vibrație ca un trăsnet lung, apoi o liniște ca din altă lume! O liniște rece, ca o ploaie de gheață pe care nu o vezi în întuneric, dar o simți. Aici însă era lumină. O lumină albă, aproape albastră, orbitoare.
– Am reușit! A șoptit Silent Savior deschizând ochii și privind atent în jur. Pereți de sticlă erau loviți de fascicule de lumini albastre ca niște săgeți. Și-a luat inima în dinți și a zis hotărât:
– Așteaptă-mă aici, MagiMax. În acest labirint trebuie să intru singur.
Pereții de sticlă au început să se miște, transformându-se în niște oglinzi uriașe care îi alungeau sau îi turteau imaginea, o răsuceau și o transformau într-un ghem ciudat care parcă voia să îl înghită. Fără să clipească, a mers mai departe lăsându-se călăuzit de vibrația din ce în ce mai puternică.
Deodată, o lumină scurtă, orbitoare, l-a lovit și l-a rostogolit într-un montagne russe invizibil, cu urcușuri și coborâșuri, cu căderi și viraje amețitoare până într-o încăpere uriașă, cu pereți înalți, acoperiți de monitoare pe care derulau cu viteză texte, cifre și imagini. O mulțime de holograme erau conectate la computere prin fire invizibile. Uimit, s-a apropiat de o hologramă și a privit-o în ochi. Ochii hologramei erau goi pentru că ochii sunt oglinda sufletului, iar hologramele nu au suflet. Nu au inimă.
Silent Savior și-a apropiat mâinile care au luat formă de inimă și le-a îndreptat spre hologramă. Holograma a repetat ca în oglindă gestul lui, dar când mâinile lor s-au atins, ochii hologramei au prins viață. Văzând zâmbetul lui Silent Savior, holograma a tresărit, ca trezită din somn, și pe măsură ce mâinile lor formau o singură inimă, redevenea om, iar firele care îl legau la computer dispăreau.
Rând pe rând, toate hologramele, cu mâinile împreunate în formă de inimă, s-au transformat în oamenii care au fost înainte. Monitoarele din pereți continuau să deruleze imagini, din ce în ce mai repede, dar nu mai aveau putere asupra lor.
– Savior, e Silent Savior! Silent Savior! repetau oamenii uimiți și recunoscători, bucuroși, ținându-și palmele în dreptul inimii.
Probabil acesta a fost momentul care a rupt vraja. Acel univers alb, rece, a început să se coloreze. Liniștea a început să vibreze în ritm de fluturi care zboară și de râsete de copii.
– E magic! ziceau oamenii uitându-se în jurul lor, prinzând în mâini stele colorate cum prind copiii fulgii de zăpadă.
– Magic? Ați spus Magic? MagiMax este numele meu, zise unicornul nostru oprindu-se lângă ei, dând din cap și scuturându-și coama. Sunt bucuros să vă văd!
– MagiMax, tu îi vezi, dar ai uitat că ești invizibil? râde Silent Savior privind mulțumit în jurul său. Cred că ne-am terminat treaba aici, zice el.
– Da, încă o poveste s-a terminat cu bine. Acum ar trebui să bat din copită de trei ori, dar hai să mai zburăm încă o dată peste curcubeu, că tare îmi place….
S-au înălțat cei doi deasupra pământului colorat, deasupra curcubeului, deasupra norilor întunecați din care s-a auzit:
– “May the force be with you” (Forța fie cu tine!)
– Star Wars, râse MagiMax. care și-a mai scuturat o dată coama împrăștiind stele, iar Silent Savior cu palmele în formă de inimă i-a mulțumit dragonului din Ținutul Întunecat al Norilor fără Ploi.
Și povestea continuă.